C Macovei
Primul post
Joined: 10 May 2004
Posts: 1
|
 Posted: Mon May 10, 2004 8:13 pm Post subject: De ce nu? De ce nu eu? De ce nu acum? |
 |
|
POVESTE (1)
A fost odată ca niciodată, aşa ?ncepeau toate poveştile. Dar povestea nostră va ?ncepe cu va fi odată ca niciodată atunci c?nd ea se va termina. Va fi, pentru că ceea ce vreau să vă povestesc ?ncă nu s-a ?nt?mplat. Se va ?nt?mpla poate după ce voi termina povestea. Dar ca orice poveste, care are un ?nceput şi povestea aceasta are un ?nceput. Şi ca orice poveste adevarată are şi personaje. Eroi pozitivi şi negativi care vor ţese firul poveşti, căci din poveste mult mai este.
Va fi şi Zmeul Zmeilor care va ?ncurca toate iţele şi cărările lui Făt-Frumos şi a frumoasei lui Ileana Cos?nzeana căci cum poate un om birui răul dacă nu are pe cine ?nvinge? Dar de ce trebuie să fie ?ntotdeauna un ?nvins? Pentru că numai aşa putem vedea cum a evoluat omul? Dacă nu ar fi probele de foc care să-l călească şi să-l ?ntărească ar mai fi el atunci un personaj de poveste? Nu! Ar fi un simplu om ca şi noi, care ar duce o viaţă liniştită: acasă, la birou şi iar acasă. Şi povestea nu ar mai fi poveste ci o biografie.
Şi voi copii nu vreţi să ascultaţi povestea unui om obişnuit, oameni obişnuiţi vedeţi ?n fiecare zi pe stradă. Deci povestea noastră va ?ncepe cu un ?mpărat şi o ?mpărăteasă care se iubeau şi se respectau. Dar oric?t şi-au dorit ei, nu reuşeau să aibă un copil. Nu puteau şi pace. Atunci, văz?nd că nu au noroc, au dat veste poveste, că acel care va şti să aducă leacul potrivit pentru ca ?mpărăteasa să aiba copil, va deveni cel mai iubit şi respectat om al cetăţii.
Şi au ?nceput să vină la curtea ?mpăratului tot felul de doctori, vraci şi şarlatani, fiecare dorind să capete ceea ce niciodată nu visară. Dar din toti cei care veneau nici unul nu ştia ce să facă pentru ca ?mpărăteasa să poată avea un copil. Supărat, ?mpăratul a dat poruncă mare, ca celui care ?ncearcă şi nu reuseşte să i se reteze capul. ?n c*r?nd, la curtea ?mpăratului nu mai era nimeni care să dorească să ?ncerce. Şi aşa timpul trecea iar cei doi ?mbătr?neau cu o singură dorinţă: să poata vedea chipul bucălat al unui copil ?ncurc?ndu-le mustăţile şi voalurile. ?ntr-o zi, pe la amiază, la curtea ?mpărătească sosi un bătr?n, mai bătr?n dec?t moartea şi timpul la un loc. Pletele cărunte ?i măturau urmele paşilor iar faţa se pierdea sub streaşina groasă a spr?ncenelor. Bătr?nul ajunse p?nă ?n faţa ?mpăratului şi se ?nchină după cuviinţă, păstr?ndu-şi spatele drept.
- Să ne trăieşti mulţi ani, ?mpărate. Am auzit că ai un mare necaz şi m-am grăbit cum am putut să vin să te ajut.
- Oare nu ai ajuns prea t?rziu bătr?ne?
- Niciodată nu este prea t?rziu, Măria Ta!
- Dar ştii care este pedeapsa pentru mincinoşi?
- Să mai spun Măria Ta, că moartea nu mă mai sperie de mulţi, mulţi ani?
- Ce trebuie să facem, pentru a ne bucura bătr?neţile?
- ?n primul r?nd Măria Ta, trebuie să-ţi potriveşti treburile ţării şi să laşi sfatului toate cele ce are de făcut c?t vei lipsi.
- Voi lipsi? Dar unde trebuie să plec?
- Vei pleca ?mpreună cu ?mpărăteasa la Izvorul Alb din Pădurea de Argint; acolo veţi găsi o colibă cu tot ce trebuie traiului. Veţi trăi o lună ?ncheiată acolo, ca atunci c?nd eraţi tineri, şi veţi face ?n fiecare seara baie ?n apele izvorului. Vei vedea că la timpul ?mplinit ?mpărăteasa va naşte un cocon cum nu s-a mai văzut. Dar să nu te bucuri prea mult Măria Ta, căci nu vei avea parte de el prea mult. La v?rsta bărbăţiei va pleca ?n lume şi nu va avea linişte şi pace p?nă c?nd nu va ?mplini trei legăminte: să vadă ceva nemaivăzut de ochiul omenesc, să facă ceva nemaifăcut de m?nă omenească şi să spună ceva nemaiauzit de urechile omeneşti, altfel va fi ca şi mort. Ei, Măria Ta, te mai ?ncumeţi?
- La grea ?ncercare mă pui bătr?ne, dar cu ajutorul lui Dumnezeu şi ?nţelegerea ?mpărătesei om birui şi om avea grijă ca puiului nostru să nu i se ?mt?mple nimic. Asta-i tot ce trebuie să facem?
- Ţi se pare puţin lucru Măria Ta?
- Dacă toate acestea se vor adeveri, vei fi cel mai iubit şi respectat om din ?mpărăţia mea. Vei fi sfetnicul meu de taină şi vei avea cheile visteriei pe m?nă.
- Măria Ta, ştii că nu-mi mai trebuie nici bogăţii şi nici putere, dar ?ncă odata te ?ntreb: te ?ncumeţi?
- Da moşule. Mă voi sfătui cu ?mpărăteasa şi voi pune treburile la rostul lor cu Sfatul ţării şi ?n următoarele zile vom pleca la locul de taină şi bucurie a bătr?neţilor noastre.
- Să trăieşti mulţi ani Măria Ta, mai zise bătr?nul şi se pierdu ?ntr-o lumină orbitoare ce se topi ?n colţurile ?ncăperii.
?mpăratul se frecă la ochi şi se ?ntrebă ce minune mai fusese şi asta, dar nu pentru mult timp. Se ridică de pe tronul ?mpărătesc şi porni val-v?rtej către iatacul ?mpărătesei. Deschise uşa răsufl?nd greu şi se apropie de ghergheful ?mpărătesei.
- Dar ce se ?nt?mplă Măria Ţa?, ?ntrebă ?mpărăteasa ridic?ndu-se speriată.
- Doamnă, am aflat secretul.
- Ce secret?
- Cum mă auzi şi cum te aud. Am aflat ce trebuie să facem pentru a avea un cocon.
- Cine stie ce bazaconie ai mai aflat Măria Ţa.
- Nu e nici o bazaconie. Trebuie doar să mergem ?n Pădurea de Argint la Izvorul Alb, să trăim acolo o lună ca ?n timpul tinereţilor noastre şi vom fi miluiţi.
- Sigur nu vrea cineva să te atragă ?ntr-o cursă, Măria Ţa?
- De ce ar face-o?
- Ca să-ţi ia sceptrul şi tronul.
- Cel ce mi-a spus secretul nu mai are nevoie nici de una, nici de alta?
- De ce? L-ai omor?t?
- Nu, Doamna mea, a fost o minune. A dispărut ?ntr-o lumină strălucitoare c?nd a terminat ce avea de spus. Ori a fost un sf?nt ori chiar bunul Dumnezeu, nu ştiu.
A doua zi chemă Sfatul ţării şi după ce se ?ncredinţă că-i fuseseră ?nţelese poruncile, puse slugile să-i pregătească alaiul de drum. Şi plecă ?mpăratul cu ?mpărăteasa şi peste tot erau ?nt?mpinaţi de curteni şi supuşi, cu mic cu mare, ur?ndu-le ?mplinirea dorinţelor şi o ?ntoarcere grabnică, căci se dusese vestea că ?mparatul va avea un urmaş. Şi merse alaiul zi de vară p?nă-n seara că din poveste ?ncă mult mai este, p?nă ajunse la marginea Pădurii de Argint. Dar oric?t s-au chinuit curtenii şi vizitii, alaiul nu putu merge mai departe. Văz?nd această minune, ?mpăratul ?şi luă de m?nă ?mpărăteasa şi numai cu o bocceluţă plecă ?n ad?ncul pădurii pe o cărare poleită cu frunze de argint. La amiază c?nd se aşezară osteniţi pe un buştean văzură ?ntr-o poiană pestriţă o casută poleită cu argint, cu uşa larg deschisă. Se ridicară şi porniră către ea. La marginea poienii văzură izvorul ale cărui unde erau albe ca laptele.
- Iată Doamna mea, locul nostru ascuns de ochii lumii.
- Şi ce vom m?nca Măria Ţa?
- Dacă Dumnezeu a voit să ajungem aici ?nseamnă că nu vom muri de foame. Voi v?na, voi prinde peşte, vom găsi ciuperci şi alte fructe şi nu vom muri de foame.
- Facă-se voia ta, Maria ta.
- Facă-se voia Domnului, Doamna mea.
După ce s-au ospătat cu ce aveau ?n boccea s-au aşezat ?n faţa casei pe prispă, aştept?nd să apună soarele. Casa era destul de primitoare şi au găsit ?n ea tot ce le era de trebuinţă pentru un trai ?ndestulat. După apusul soarelui, ?mpăratul şi ?mpărăteasa au ieşit să se ?mbăieze ?n apele izvorului. Apa era rece ca gheaţa dar porunca era porunca. Din ziua următoare, ?mpăratul a plecat la v?nătoare, venind ?n fiecare zi cu ceva v?nat pentru masă. Dacă ?n prima seară apa fusese rece, ?ncetul cu ?ncetul nu au mai băgat de seamă şi zilele treceau senine şi fără de griji. ?ntr-o bună dimineaţă ?mpărăteasa ?l opri pe ?mpărat şi ?i mărturisi că rămăsese grea. Bucuria lor era peste poate şi nu mai ştiau ce să zică şi ce să facă. Se ?nchinară şi mulţumiră Domnului pentru că le ascultase rugile şi-şi găsiseră şi ei rostul pe lume. Mai rămaseră c?teva zile pentru că le venea greu să se dea plecaţi din acel loc de vis dar ?ntr-o buna zi ?şi luară bocceaua şi porniră ?napoi către locul unde ?i aştepta alaiul. Mare le fu mirarea c?nd văzură toată Curtea adunată la marginea pădurii. Abia apoi aflară că se scurseseră trei luni de c?nd plecaseră şi de c?te ori ?ncerca cineva să plece după ei i se ?ncurcau cărările şi se trezea iar la marginea pădurii de unde plecase. Abia atunci un slujitor plecase şi anunţase Sfatul Ţării şi astfel se adunase toată Curtea la marginea pădurii, neştiind ce să facă.
?mpăratul le povesti ce se ?nt?mplase ?n pădure şi le dădu vestea cea buna, după care, porunci ca trei zile şi trei nopţi să curgă băutura şi să fie m?ncare pentru toţi trecătorii ca să se bucure şi ei de bucuria lor. Apoi trimise cărţi la toţi vecinii invit?ndu-i la botezul pruncului ce se va naşte. ?mpărăteasa nu mai putea de bucurie şi abia ajunsă ?napoi la palat ?ncepu să pregătească tot ce trebuie unui prunc. La vremea cuvenită, ?mpărăteasa născu un cocon cum nu se mai văzuse pe lume: pielea albă ca laptele, părul de aur curat, ochii ca albastrul cerului şi o feţisoară cum numai pruncii pot avea şi ca o minune, pe fiecare umăr avea c?te o frunzuliţă de argint. Bucuria ?mpăratului era fără de margini, dar toata ?mpărăţia se bucura de o aşa minune şi toţi supuşii ridicau rugi de bucurie pentru milostenia cerească.
Din toate zările lumii ?ncepură să sosească oaspeţi la curtea ?mpăratului, care mai de care cu daruri pentru micul prunc. O săptăm?nă ?ncheiată dură ospăţul şi poate că ar fi ţinut mai mult dacă oaspeţi nu ar fi pornit fiecare pe la casele şi treburile lor. ?n prima noapte după botez ?mpărăteasa se trezi cuprinsă de spaimă auzind şuşoteli ?n colţul unde era leagănul pruncului. Ciuli urechea şi ascultă tot ce spuneau cele trei ursitoare. Dacă la primele două, care ?i urau tot ce era mai bun pe lume inima ?mpărătesei se umplu de bucurie, urarea celei de-a treia ursitoare ?i puse sufletul pe jar: să nu aibă linişte şi pace p?nă c?nd nu va ?mplini cele trei legăminte. Acestea fuseseră cuvintele care i se ?nfipseră ca un cui ?nroşit sfredelindu-i inima.
?n tot acest timp, chelăreasa plecă ?ntr-o zi la pădure după arome şi buruieni şi ?ntr-o poiană, dintr-o scorbură auzi un sc?ncet. Se apropie tiptil şi găsi un copil cum numai noaptea putea fi de frumoasă. Pielea alba ca laptele, părul negru cărbune şi ochii ca doi luceferi strălucitori. Aşteptă c?t aşteptă şi c?nd văzu că nu vine nimeni la copil ?l luă şi porni spre casă. Bucuria ei era foarte mare căci nici ea nu avusese parte de copii toată viaţa. ?mpărăteasa se bucură afl?nd că băiatul ei va avea un tovarăş de joacă şi o ?ntrebă pe mamă ce nume să-i pună căci voia ea să boteze copilul. Atunci chelăreasa, cu lacrimi ?n ochi de multumire, spuse că singurul nume care se potrivea era Aflatul. Căci ?l aflase ?ntr-o scorbură ca să-i bucure bătr?neţile.
Şi creştea Făt-Frumos ?ntr-o zi ca şi alţi copii dar pe c?t creştea se făcea mai frumos, mai v?nos şi mai priceput ?n toate cele dar nici cu Aflatul nu-mi era ruşine. Nu era meşteşug care să nu-l st?rnească, nu era armă pe care să nu o m?nuiască şi nu era sfat la care să nu spună şi el ceea ce credea. Toţi se minunau de isteţimea, ?ndem?narea şi ?nţelepciunea sa. Toţi curtenii se m?ndreau cu el şi erau fericiţi că Dumnezeu ?i blagoslovise cu un c?rmuitor ?nţelept şi cutezător iar ?n Aflatul toţi vedeau m?na dreaptă a viitorului ?mpărat. Peste tot erau ?mpreună.
Dar ?n tot acest timp, ?mpăratul str?nsese la curte ?ntr-o casă de taină cei mai vestiţi şi ?ntelepţi cărturari care trebuiau să gaseasca răspuns la cele trei legăminte pe care trebuia să le indeplineasca prinţul. Dar oric?t se chinuiau aceştia nu putea găsi răspuns celor trei ?ntrebări. Anii treceau iar Fat-Frumos creştea aduc?nd bucurie ?ntregii ?mpărăţii şi mare nacaz bătr?nului său tată. Acum ?mpăratul şi-ar fi dorit ca prinţul să răm?nă mereu copil, dar ştia că nu se poate să dea timpul ?napoi.
?ntr-o zi prinţul ?l lua pe Aflatul ca tovarăş de drum şi plecă la v?nătoare. Nici nu ieşiră bine pe porţile cetăţii că Aflatul ?i spuse:
- Măria Ţa, nu ştiu dacă facem bine, dar simt că nu am pornit la drum bun. Mai bine ne-am ?ntoarce şi am lăsa pe altădată v?nătoarea.
- Ce e cu tine Aflatule? De unde teama asta pe care nu o cunosc?
- Simt că acest drum va fi ca şi drumul pl?ngerii şi bucurie nu vei avea.
- Acum cea mai mare bucurie a mea este să pot v?na. Aşa că nimic nu mă va putea ?ntoarce din drum. Vom v?na şi apoi ne vom ?ntoarce la curte lu?ndu-ne viaţa de unde am lăsat-o.
Merseră ce merseră cei doi voinici dar prin toate pădurile pe unde treceau vedeau v?natul şi ?l lăsau ?n pace. La ?ntrebările nerostite ale Aflatului, Făt-Frumos răspunse că ?ncă nu găsise v?natul pe care ?l căuta. Treceau zilele şi Făt-Frumos tot mai căuta, negăsindu-şi pacea. Tot timpul era cu g?ndul dus, căut?nd motivul neliniştii sale. De multe ori, Aflatul ?ncerca să afle ce-l mistuie pe print dar acesta tăcea, plec?nd capul. Nu ştia nici el răspunsul. ?ntr-o dimineaţă, ?n aburii zorilor, prinţul zări argintul tremurat al frunzelor şi inima ?ncepu să-i bată.
- Ei Aflatule, cred că aici am să găsesc ceea ce căutam. Tu o să răm?i aici la poalele pădurii să faci focul şi să pregăteşti de m?ncare iar eu o să intru ?n pădure să găsesc v?natul care m-a adus p?nă aici.
- Mai bine intrăm am?ndoi să vedem ce vom găsi.
- Nu Aflatule, vom face aşa cum am zis. Nu stau mult şi ştii că nu-mi e frică de nimic pe lume.
- Bine Măria Ta.
Prinţul descălecă şi se afundă ?n desişul pădurii. V?ntul bătea molcom făc?nd să c?nte frunzişul pădurii. Păsările ?şi c?ntau bucuria şi totul era ?nconjurat de pace şi liniste. Merse prinţul cu arcul pregătit dar nici un v?nat nu-i st?rni dorinţa. Ajunse la o poiană ?n mijlocul căreia se afla o căsuţă poleită de argintul pădurii. ?n uşă era o bătr?nă, bătr?nă ca ?nsăşi vremea, care duse m?na streaşină la ochi căut?nd către fiul de ?mpărat.
- Ei bată-te să te bată norocul voinicule, da ce v?nt te aduce pe aici pe la mine?
- Sărut m?na mătuşă. Dorul de v?nătoare m-a ?mpins p?nă aici şi dacă nu intram ?n pădure nici nu ştiam că este suflet de om prin pustietăţile astea. Dar ce faci aici mătuşă?
- Ce să fac fătul meu. Ia, aici ?mi duc zilele c?te mi-a lăsat Dumnezeu. Am vrut să mă trag şi eu ?ntr-un sat, dar nu am putut răm?ne şi m-am ?ntors. Dar poate că ţi-e foame sau sete?
- Nu, mătusă, nu-mi este. Dar ia spune te pot ajuta cu ceva?
- Ce să spun voinicule, dacă ai vrea să str?ngi c?teva legături de vreascuri mult bine mi-ai face.
- Imediat mătuşă.
Făt-Frumos lepădă arcul şi porni ?n pădure după vreascuri. Str?nse c?teva legături bune şi le aduse l?ngă căsuţa bătr?nei, aranj?ndu-le la locul lor. Ba mai tăie şi c?teva trunchiuri aranj?ndu-le să-i fie bătr?nei la ?ndem?nă. Aceasta ieşii cu o cofă de apă rece.
- Uite voinicule, amu chiar că trebuie să-ţi fie sete.
- Sete mi-ar cam fi, dar aş vrea să mă răcoresc un pic.
- Păi n-ai dec?t să te duci ?n spatele casei şi ai să vezi o bulboană ?n p?r?ul meu. Acolo poţi să te răcoreşti.
Făt-Frumos se duse ?n spatele casei şi găsi p?r?ul cu apele albe ca laptele. Se dezbrăcă şi intră ?n apele reci ca gheaţa. Se afundă ?n unde uit?nd de căldura ce-i ?ncingea sufletul şi trupul. Lăsă ca apele să-i cureţe toată sudoarea şi se pregătea să iasă din apă c?nd văzu o cadră prinsă ?ntr-un păienjeniş de rădăcini şi uscături aduse de apă. Se ?ntinse şi luă cadra şi deodată sufletul ?i fu cuprins de o dulce fericire. Din tablou ?i z?mbea o chipul unei fecioare cum nu mai văzuse ochiul omenesc. Dacă nu ar fi auzit glasul bătr?nei poate că ar fi rămas o veşnicie privind chipul din cadră. Ieşi din apă şi se ?mbrăcă la repezeală, str?ng?nd cadra la piept. Ajuns ?n faţa bătr?nei o ?ntrebă dacă poate şti al cui este chipul acela.
- Fătul meu, grea ?ntrebare mi-ai pus. Din c?te se vede nu e chip păm?ntean, dar ca să-ţi spun al cui e n-as putea. Cred că numai singur poţi afla răspunsul. Sfatul meu e că, dacă ţii la viaţa să uiţi acest chip, dacă nu atunci nu-ţi răm?ne dec?t să pleci ?n lume p?nă la capătul ei şi doar acolo, pe tăr?mul zmeilor poate vei afla răspunsul.
- Sărut m?na mătuşă. Am plecat. Acum ştiu ce am de făcut.
- Ce faci fătul meu?
- Plec ?n lume să-mi aflu aleasa inimii.
- Poate că ar trebui să uiţi acest lucru. Mai bine nu te lăsam să te răcoreşti ?n bulboană. ?mi pl?nge inima c?nd mă g?ndesc ce te aşteaptă, dar p?nă la urmă tu decizi.
- Aşa e mătusă. Voi pleca chiar p?nă la capătul lumii dacă trebuie să o aflu.
- N-am ce să-ţi dau fătul meu, dar c?nd ţi-o fi mai greu să te g?ndeşti la mine şi poate te-oi ajuta. Uite ţine, ?n năframa asta sunt c?teva feluri de seminţe. Sigur o să-ţi ajute c?ndva.
Făt-Frumos ?şi luă ziua bună şi plecă spre marginea pădurii unde ?l aştepta Aflatul. Drumul părea mai uşor şi mai greu totodată. Era uşor pentru că-şi simţea inima uşoara, era greu pentru că ar fi vrut să poată zbura p?nă la capătul lumii la aleasa inimii lui. Pe seară ajunse la focul de tabară. Aflatul ?l ?ntrebă cu ?ngrijorare ce s-a ?nt?mplat de a zăbovit at?t de mult ?n pădure. Făt-Frumos ?i arătă cadra şi ?i povesti cum o găsise. Vorbea cu at?ta ?nflăcărare ?nc?t Aflatul abia putea să-l urmărească. M?ncară şi apoi se culcară, prinţul nu putu să doarmă nicicum. Dimineaţa devreme, Făt-Frumos deja zg?ndărea focul ?ncălzind bucatele. Aflatul se ridică, frec?ndu-se la ochi.
- Da ştiu că devreme te-ai mai trezit Măria Ţa. Ce nu ţi-a priit?
- Totul şi nimic. Am stat toată noaptea şi m-am g?ndit ce ar fi mai bine de făcut. Astăzi ne von despărţi, tu te vei ?napoia la Curte şi vei povesti ?mpăratului şi ?mpărătesei că eu am plecat să-mi caut aleasa, iar eu voi pleca ?n lumea largă p?nă o voi afla. Să ştii că ?napoi fără ea, eu nu ma ?ntorc. Şi ca să ai veşti de la mine, ?n fiecare seară să te uiti la această năframă. C?nd se va ?ngălbeni să ştii că ?mi este greu iar c?nd se va ?nroşii să ştii că m-am dus dintre cei vii. Dar orice s-ar ?nt?mpla trebuie să răm?i la Curte să le fi sprijin la bătr?neţe părinţilor mei. Ştiu că nu o să-ţi fie uşor dar aşa am hotăr?t.
- Măria Ţa, lasă-o ?ncolo de cadră. Hai să ne ?ntoarcem şi s-o găsi o fata crăiasă şi pentru Luminaţia ta. De ce să-ţi osteneşti zilele prin cele coclauri sălbăticite şi pustii?
- Aflatule! Dacă asta trebuie să fac asta voi face. De ce să trăiesc ca mort fără ce-mi place şi să regret toata viaţa că nu am ?ncercat. O viaţa are omul şi depinde numai de el daca să ?i fie frumoasă şi lină sau zbuciumată şi plină de necazuri. Mai bine mort ca un viteaz dec?t să trăiesc ca un laş. Mai bine l?ngă aleasa inimii mele dec?t l?ngă frumoasa aleasă de alţii. Vino să te ?mbrătişez şi hai să plecăm fiecare pe drumul lui.
- De ce nu vrei să te ?nsoţesc Măria Ţa?
- Şi de bătr?nii mei părinţi cine să aibă de grijă? Cine să le ostoiască lacrimile şi suspinele? Du-te cu Dumnezeu şi să ai grijă de ei tot timpul.
Aflatul luă drumul de ?ntors şi se tot uită ?n urmă după fiul de ?mpărat p?nă c?nd nu-l mai zari. Ajuns la curtea ?mpărătească intră la ?mpăratul şi ?i povesti tot ce se ?nt?mplase. ?mpăratul rămase fără grai şi c?nd putu iar să vorbeasca spuse doar at?t:
- Primul legăm?nt s-a ?nfăptuit. Dumnezeu să-l ajute ?n intreprinderea lui şi să-i ocroteasca zilele şi viaţa ca greu drum şi-a ales.
C?nd află şi ?mpărăteasa, căzu ?ntr-un leşin lung şi poate că dacă nu ar fi venit doftorii repede la capul ei, ar fi murit de supărare. Din acea zi, Aflatul rămase singurul sprijin al ?mpăratului şi ?n fiecare seară se uita la năframă şi ?i linistea spun?ndu-le că fiul lor este bine, sănătos. ?mpărăteasa ?i ceru năframa şi o puse la ea ?n iatac şi ?n fiecare zi stătea cu privirile pierdute la ea. De la o vreme văzu că parcă ?ncepe să se ?ngălbenească pe la colturi şi-l chemă pe Aflatul la ea. ?i arată năframa şi-l ?ntrebă ce poate să ?nsemne. Acesta ?i spuse că poate prinţului ?i este greu dar că nu trebuie să se necăjească.
- Cum să nu mă necăjesc c?nd sufletul meu ?mi spune că nu-i este bine. Cum să-mi aflu linistea?
Dar să-i lăsăm pe ?mpărat şi pe ?mpărăteasă ?n grija Aflatului şi să ne ?ntoarcem la Făt-Frumos să vedem ce s-a ?nt?mplat cu el ?ntre timp. După ce s-a despărţit de Aflatul, Făt-Frumos a mai rămas locului neştiind ?ncotro s-o apuce şi ce să mai facă. ?ntr-un t?rziu ?şi str?nse bagajul şi plecă iar prin pădure către casa bătr?nei. “Dacă eu am găsit această cadră ?n păienjenişul rădăcinilor ?nseamnă că ori a fost adusă de ape, ori a fost pusă de cineva acolo. Cel mai bine este s-o ?ntreb pe bătr?nă dacă ştie de unde izvorăşte apa sau dacă a mai trecut cineva pe acolo ?naitea mea şi a pierdut cadra”. Merse Făt-Frumos, ajunse ?n poiană, bătu la uşa căsuţei dar de răspuns nu răspunse nimeni. Totul era ?nvăluit de pace şi liniste şi părea că nu trecuse nimeni pe acolo de sute de ani. Dacă n-ar fi str?ns cadra la piept, nu ar crezut că el ?nsuşi fusese pe acolo cu o zi ?n urmă. Intră ?n casă să bea o gură de apă ca să se mai răcorească şi pe laviţă văzu un r?nd de straie simple, curate şi mirosind a busuioc. Dezbrăcă hainele ?mpărăteşti pe care le str?nse ?n cufărul de drum şi ?mbrăcă straiele ţărăneşti de pe laviţă. Lăsă ?n locul lor un galben şi plecă, urm?nd firul apei. Merse el zi de vară p?nă-n seară şi din seară-n ziuă iară şi tot merse şi pădurea nu se mai termina şi nici apa nu se micşora. ?ntr-o zi pe la pr?nzul cel mare se opri ?ntr-o poiană şi porni un foc la care să frigă cele c?teva ghebe găsite ?n drum. Şi cum ?ngrijea el de jar auzi sc?ncete şi suspine. Merse c?ţiva paşi către margimea poienii şi zări ?n iarba un sobol cu blana neagră cărbune, chiţăind şi suspin?nd.
- Dar ce-i cu tine matuşă c?rtiţă? Ori ai iesit să te ?mbăiezi ?n lumină?
- R?zi tu r?zi Făt-Frumos, dar de m-ai ajuta să-mi găsesc muşuroiul m-ai scăpa de la moarte sigură, căci am pierdut cărarea şi tare mă mai arde căldura soarelui. Ajută-mă rogu-te că poate te-oi ajuta şi eu c?ndva.
- Mare minune. N-oi fi eu prea bătr?n dar de c?nd mă ştiu, n-am auzit să vorbească fiarele pădurii. Ori esti vreo z?nă prefăcută?
- Dacă vrei să mă ajuţi, ajută-mă, dar dacă ţi-i de r?s apoi r?zi şi lasă-mă să mor cu zile.
- De ajutat te-oi ajuta că n-am inima de piatră dar de minunat tot o să mă minunez, căci n-am mai auzit să vorbească dobitoacele dec?t poate ?n noaptea de (*) c?nd se dezleagă limba fiarelor şi dobitoacelor.
Făt-Frumos luă c?rtiţa şi o duse la muşuroi, ajut?nd-o să-şi sape tunelul. “Da ştiu că grăbită mai eşti, nici măcar de bun rămas nu mai ai timp”. C?nd se ?ntoarse la foc, ghebele lui erau deja scumite şi nu mai puteai alege nimic. Stinse focul, şi plecă mai departe. “Şi c-o ciupercă şi fără ea tot at?t de gras răm?n, bine măcar c-am ajutat o biată fiinţă şi am scăpat-o de la moarte” zise căut?ndu-şi cărarea.
- Mare minune să-mi aud şi calul vorbind, asta chiar că-i peste poate.
- Nu te mai minuna at?ta Stăp?ne.
- Iaca poznă! Dar ce Dumnezeu, s-au rupt baierele cerului de pot grăi toate dobitoacele?
- Apoi vine o vreme, Stăp?ne, c?nd şi dobitoacele au dreptul la grai. Şi nu uita că ne tot apropiem de capătul lumii. Şi aici sunt cu totul alte legi, peste firea lucrurilor.
- Dacă tot poţi vorbi, ia spune Murgule, greu ?ţi e cu mine ?n spate?
- Dacă nu erai milostiv, şi nu mă ?ngrijeai c?nd mi-a fost greu, de mult te-aş fi zv?rlit din şa, Măria Ţa.
- Ca să-ţi fie drumul mai cu spor oi mai merge şi eu pe picioare Murgule, zise Făt-Frumos şi cobor? din şa.
Rupse o frunza şi ?ncepu a doini, doar doar i-o mai trece focul inimii. Din cadră fata ?l privea cu ochi jucăuşi parcă bucur?ndu-se de hotăr?rea lui.
- Ce zici Murgule? Frumoasă m?ndră mi-am ales?
- Frumoasă foc stăp?ne, dar oare ea te-a alege pe tine?
- Asta chiar că nu m-am ?ntrebat, dar dacă a fost să găsesc eu cadra, ?nseamnă că ?mi e sortită mie.
- Geaba ?ţi e sortită dacă nu vei putea să-i cucereşti inima.
- Toate la timpul lor, Murgule. M-o ajuta Dumnezeu să-mi duc p?nă la capăt izb?nda. Că dacă nu era mila şi ?ndurarea lui cine ştie pe unde aş fi umblat acum. Aşa a vrut El să mă ?ncerce, să-mi vadă hotăr?rea şi tăria.
Făt-Frumos ?ncepu iar a doini şi cum mergeau ei, zări ?n mijlocul drumului ?n praf o viermuşcă, aproape uscată de arşiţă, abia zv?rcolindu-se. Se apropie şi vru s-o strivească pentru a-i curma suferinţa dar se opri. Aceasta se săltă şi cu glas pierit zise:
- Fie-ţi milă Făt-Frumos, şi du-mă la malul apei că mai am puţin şi-mi dau sufletul. Ajută-mă şi poate că ţi-oi fi şi eu de folos c?ndva.
- Of, mătuşă r?mă, baie ?n praf ţi-a trebuit. Dacă nu treceam eu pe aici ce te-ai fi făcut?
- Dumnezeu te-a adus prin cele pustietăţi, numai du-mă la apă că-mi dau sufletul.
Făt-Frumos luă r?ma şi o duse la malul apei, o umezi şi o lăsă ?n păm?nt reavăn şi aceasta dispăru printre zgrunţurii de humă. “Da şi tu eşti tare grăbită, mătuşă” zise el şi plecă mai departe doinind din frunză. De la un moment dat pădurea ?ncepu a se mai rări. C?nd ajunse la marginea ei ramase ?nmărmurit. ?n faţa lui, c?t vedea cu ochii, pustiu, păm?nt crăpat şi uscat de secetă aprigă, de parcă apele izvorului nici nu ar fi trecut pe acolo. Se aşeză la umbra pădurii şi ?ncepu să pl?ngă, jelindu-şi soarta. Din iarba deasă se auzi deodată un b?z?it trist, mai trist dec?t toată tristeţea lui. ?ndepărtă firele de iarbă şi zări o albină prinsă ?ntr-un păienjeniş. De ce se zbătea mai tare, de aia se lipea mai bine. ?ntr-un colţ văzu paiangul ce p?ndea prada, aştept?nd să ostenească. Luă un beţigaş şi rupse p?nza. Desprinse albina, c*răţ?ndu-i aripile, şi ?i dete drumul.
- Ei, Murgule, ce ne facem amu?
- Apoi ca să facem, stăp?ne. Ne-om lua apă ?n burduf şi om pleca cu Dumnezeu ?nainte. Că doar nu te-oi ?ntoarce din drum la primul oftat.
- Că bine spui Murgule. Că doar am plecat ca să ajung şi n-am plecat să mă ?ntorc. Şi apoi lacrimile şi oftatul sunt pentru la bătr?neţe şi doar nu la tinereţe, dar tare mi s-a ?ncreţit sufletul c?nd am văzut pustietatea asta. Dar cu ajutorul lui Dumnezeu şi cu credinţă ?n puterile noastre om izb?ndi Murgule.
- Dec?t mult şi fără rost mai puţin dar cu folos. Să mergem Stăp?ne că nu ştim c?t mai avem de călătorit prin astă lume.
- Apoi Murgule, ?nţelepte vorbe ai grăit. Hai la drum şi fie ca eşecul să nu mă ajungă din urmă at?ta timp c?t hotăr?rea mea de a birui va fi puternică.
Umplu Făt-Frumos burduful cu apă, mai luă şi doi pumni de se răcori şi ?ncălecă plec?nd către zarea arsă. Merse ce merse şi din ce mergea parcă nici nu se mişca. Acelaşi pustiu, acelaşi păm?nt sterp şi crăpat. Noroc cu izvorul ce-şi clipocea undele alături. “Mare minune şi cu păm?ntul aista. Poate doar blestemul să-l usuce ?n aşa hal sau cine ştie ce păcate o duce că prea nu creşte nici un fir de iarbă, măcar că apele izvorului ?l udă. Dar ?ntr-o dimineaţă, pe c?nd se ?ntindea să-şi ?ndrepte oasele, rămase mut. Ceva nu mai era ca ?nainte. Privea şi nu se dumirea. Se ?ntoarse roată şi atunci ?nţelese. Era liniştea. Nu se mai auzea clipocitul apei. Se uită de jur ?mprejur şi tot nu pricepea. Parcă visase, parcă nu era aievea, apele izvorului nu mai erau. Parcă ?l ?nghiţise păm?ntul. Nu se zărea nici o urmă. Nimic. ?ncălecă şi plecă mai departe ?ntreb?ndu-se ce se putuse ?nt?mpla.
- Da unde au dispărut apele Murgule?
- Nu ştiu Stăp?ne, ori ne-a luat o putere pe sus şi ne-a azv?rlit aici, ori cineva cu puteri mari le-a furat cu totul. Că pe la miezul nopţii, m-am topit pe picioare şi am adormit şi eu somn greu, de plumb.
- Ei, Murgule, măcar că mai am cu cine schimba o vorbă că altfel mi-ar fi ţiuit urechile şi minţile ?n pustietatea asta.
- De-acum Murgule numai ?n mila lui Dumnezeu şi-n puterea noastra mai putem crede. Caci altcineva care să ne ajute nu vad.
Dealu-i deal şi valea-i vale, iar păm?ntul zare are. Dar unde se aflau ei parcă nici zarea nu se mai zărea. At?t de neprietenos şi pustiu era locul. Mersere ei ce merseră şi noptile se scurgeau asemeni zilelor, fără de ?nceput şi fără de sf?rşit. Soarele se scurgea pe păm?nt şi trăgea cortina nopţii după el, iar stele plecau grăbite făc?nd loc luminii care le sfredelea ochii. Apa se terminase şi ?n p?cla arşiţii ?n depărtare se zărea un castel, m?ndru şi sclipitor ca un soare.
- Apoi Murgule, dacă nu sunt vedenii, atunci mai avem puţin şi om ajunge la un loc cu oameni. Căci văd ?n zare o m?ndreţe de castel cum numai ?mpăraţii pot să aibă.
- ?mpăraţii sau zmeii că nu uita Stăp?ne că nu mai suntem pe tăr?mul păm?ntean al oamenilor.
- Aşa e Murgule. Cu Dumnezeu ?nainte şi vom vedea ce mai e de făcut.
Merseră ei şi c?nd ajunseră la o aruncătură de băţ de poarta palatului, văzu la o fereastră chipul care ?i sur?dea din cadră. Era acelaşi chip dar cu mult mai implinit şi mai frumos. ?n toata sărăcia şi pustietatea din jur părea un izvor de apă vie, o pădure ?nmiresmată, un cer abia spălat de lacrimile ploilor. Părul ei fuior, aur sclipitor, lăsat la păm?nt, m?ng?iat de v?nt, ochi ?ntunecaţi, din boltă furaţi, de dor lăcrimaţi, obrăjori bujori, şi guriţa da, ca o micşunea, pielea strălucită, de nea netopită şi un trupuşor ca lujer uşor, pasăre măiastră, sf?ntă şi mireasă. Prinţul rămase fără grai şi dacă murgul nu ar fi mers mai departe ar fi rămas ?mpietrit de dragoste. Fata ?l văzu şi ea şi pe faţa ei se strecurară cu repeziciune toate culorile curcubeului de la purpura bucuriei la paloarea spaimei şi ?ntunecimea fricii fără de seamăn.
- Făt-Frumos, Făt-Frumos, de c?nd te aştept. C?tă bucurie poţi să-mi dai dar şi c?tă ?ntristare.
- De ce Crăiasa mea, ce motive ai de ?ntristare?
- Mă bucur nespus căci de multă vreme te aştept ca un sortit ce-mi eşti, dar mă ?ntristez căci trebuie să-mi iau g?ndul de la tine şi să te rog să pleci ?n grabă, căci dacă vine tatăl meu, Zmeul Zmeilor te face una cu păm?ntul. Mai bine să te ştiu departe dar sănătos dec?t să mă bucur de m?ng?ierile şi vorbele dulci ale unui om care va muri din pricina mea.
- Crăiasa mea, voi face tot ce-mi va cere şi dacă trebuie, mă voi lupta ca să-ţi c?ştig m?na şi inima.
- O Făt-Frumos simţeam că asta o să spui, dar dacă totuşi ţii la viata ta ar fi mai bine să pleci acum p?nă nu e prea t?rziu.
- Crăiasa mea, n-am venit p?nă aici ?ndur?nd jarul pustiului şi al inimii ca plec ?nfr?nt. Ce rost mai are viaţa dacă plec fără tine. Căci zilele fără tine sunt scurgere de timp gol. Mai bine mor dec?t să plec fără tine. Dar care este numele tau Crăiasa?
- Ileana Cos?nzeana, Făt-Frumos.
- Dar de ce te temi aşa de mult de tatăl tău?
- Nu de el, ci de m?nia lui. ?i va fi greu să ştie că mă pierde şi atunci va face tot ce-i stă ?n putere ca să te omoare.
- Eu cred că dacă totuşi ţine la tine nu mă va omor?. Nu cred că va dori să-ţi ştie ochii trişti şi sufletul m?hnit. Şi mai cred că şi bunul Dumnezau doreşte ca noi să fim ?mpreună.
- ?mi doresc din tot sufletul să fie aşa dar ?ncă mă tem pentru viaţa ta şi pentru fericirea noastră.
- Spune-mi rogu-te Ileana, ?n ce-i stau puterile Zmeului, tatăl tău?
- Nu ştiu, dar chiar dacă aş şti nu aş putea să-ţi spun. Mi-ar s?ngera inima să ştiu că l-am ucis mişeleşte, prin trădare. Roagă-te să-l poţi birui sau să-l poţi ?ndupleca. Alta cale nu este.
Nici nu termină bine de spus toate astea că se şi st?rni o v?ntoasă ce ridică nori negri p?nă ?n albul soarelui. Din mijlocul ?ntunecimii apăru Zmeul Zmeilor, ?nfricoşător ca ?nsăşi spaimele oamenilor, călare pe un armăsar negru ca tăciunele morţii.
- Cine eşti omule păm?ntean şi cum de-ai avut curajul să-mi calci păm?nturile. Nu ştiai că de aici nimeni nu scapă cu zile?
- Dacă am scăpat de arşiţa pustiului p?nă acum, oi reuşi să scap şi de celelalte greutăţi. Am venit mărite Zmeu să-ţi cer m?na fetei, Ileana Cos?nzeana.
- Ai venit să-i ceri m?na? Da cine te crezi omule?
- Un om topit de fiorul dragostei curate, un om care ştie că viaţa nu mai are rost fără aleasa inimii, şi care ştie că zilele pot fi mai negre ca moartea dacă nu găseşte alinare ?n iubire.
- Şi cum crezi că o să-mi dau fata după un coate goale, un om fără căpăt?i care nu are de nici unele.
- Nu vreau să mă laud, dar ?n locul de unde vin sunt om de vază şi nu sunt un coate goale.
- Şi de ce crezi că o să-ţi dau fata, dacă ea nu te iubeşte?
- Dă-mi timp, dă-ne timp şi vei vedea dacă o iubesc şi dacă mă iubeşte.
- De vorbit văd că şti să vorbeşti şi te arăţi m?ndru şi ne?nfricat. Dar asta nu e totul. Ce zici fata mea? Să-i las viaţa?
Ileana lăsă privirile ?n păm?nt ca un om ruşinat căruia i se cere părerea fără merit dar imediat ?şi ridică privirea şi spuse cu dulceaţă:
- Dacă se va dovedi priceput şi la faptă, la fel cum este la vorbă, trebuie să trăiască căci nu-ţi va fi ruşine cu el tătucă.
- Bine ai grăit fata mea. Deci voinice, te ?ncumeţi să ţii un astfel de legăm?nt?
- Ce trebuie să fac mărite Zmeu?
- Dacă vrei m?na fetei mele trebuie să faci ceva ce nemaifăcut de m?nă omenească. Şi dacă reuşeşti să faci lucrul acesta p?nă la sf?rşitul verii a ta va fi m?na fetei mele. Şi nu uita că ?n afară de pămăntul pe care ?l vezi cu ochii nu capeţi nimic altceva de ajutor. Mai ţii legăm?ntul?
- ?l ţin mărite Zmeu.
- ?mi place hotăr?rea ta dar ?ţi mai spun ca ?n afara de o cofă cu apă şi o p?ine pe zi nu mai capeţi alte bucate.
- Pentru mine este mai mult dec?t ?ndestulător dar cu calul ce facem Mărite Zmeu?
- Pentru că tot ţi-a fost tovarăş de drum p?nă aici ?ţi va fi tovarăş şi la bucate.
Zmeul intră ?n palat şi ?ncuie porţile ?n urmă. Pe la asfinţit ieşi la poartă şi ?i dădu o cofă cu apă şi o p?ine. Făt-Frumos ?mpărţi bucatele şi ?ncepu să măn?nce.
- Paşte Murgule iarbă deasă, că mai e p?nă la coasă.
- Uşor ?ţi e să vorbeşti astfel Stăp?ne, dar cal să măn?nce pită n-am mai văzut.
- Nici eu, dar trebuie s-o faci căci am nevoie de ajutorul tău mai mult ca oric?nd.
- Va trebui să trudeşti mult Stăp?ne pentru a fi fericit.
- Ei Murgule, Murguţule, n-am să trudesc niciodată pentru a fi fericit, ci voi fi totdeauna prea ocupat pentru a fi trist. Şi acum să ne culcăm şi poate bunul Dumnezeu ne va lumina minţile despre ce şi cum trebuie să facem.
- Se culcă Făt-Frumos şi dormi somn fără vise, greu ca plumbul topit, şi pustiu ca ?nsăşi păm?ntul din jur. Se deşteptă şi privi soarele şi păm?ntul ce se str?ngea parcă sub văpaia lui. Toata ziua se uită de jur ?mprejur dar nu vedea nimic. Singurul sprijin era cadra pe care o pusese la căpăt?i. Şi treceau zilele la fel ca şi nopţile şi nimic nu se ?nt?mpla. Calul amuţise şi el pierz?ndu-şi urmele prin praful colbuit. Numai păm?nt şi piatră. Piatră şi păm?nt. Dar ?ntr-o noapte, pe c?nd şi somnul fugise de el, lui Făt-Frumos i se păru că o zăreşte pe bătr?na din Pădurea de Argint. Aceasta se afla ?ntr-o gradină minunată, plină de flori cum nu mai văzuse el niciodată şi care parcă ?i facea semne. Se frecă la ochi neştiind ce să mai creadă dar ?n jur nu era dec?t noaptea cu ?ntunericul ei. Abia se ridică soarele de o palmă că el era deja ?n picioare. Se departă de castel şi ?şi alese o bucată de păm?nt cam c?t crezu el de cuviinţă. ?ncepu să str?ngă toate pietrele clădindu-le, ?nălţ?nd un gard cu care ?nconjură ceea ce ştia că va fi grădina lui, nemaivăzută de ochi omenesc. Zile ?ntregi se chinui dar c?nd termină, păm?ntul era curat fără pic de piatră. Se ?ndrepta apoi spre colţul grădinii unde păstrase c?teva pietre colţuroase şi lopătate, luă o piatră şi ?ncepu a săpa păm?ntul. Soarele se trase către asfinţit şi el abia dacă umpluse ca o parcelă cu păm?nt reavăn dar prăfuit de uscăciune. “Acum mi-ar prinde bine nişte ajutoare şi nişte unelte ca să sap păm?ntul” ?şi zise uit?ndu-se la păm?ntul care nu se lăsa răsturnat de m?inile lui. Dar nici nu-şi termină bine g?ndul şi dintr-o dată se umplu păm?ntul de viermuşi care ?ncepură să dumice şi să făr?miţeze păm?ntul ca şi c?nd ar fi ştiut cum vor arăta şi cum vor fi aleile, parcelele şi răsadurile cu flori. Şi din mijlocul lor se ridică un viermuş cu o coroniţă subţire ca un fir de paiang şi se apropie de el.
- Ei, Făt-Frumos, ţi-am spus că poate ţi-o fi de folos şi ajutorul meu c?ndva?
- Aşa e Regină a viermuşilor. Dacă nu ai fi fost tu cu toţi supuşii tăi nu ştiu cum aş fi scos-o la capăt. Cum să-ţi mulţumesc?
- N-ai de ce să-mi mulţumeşti. Dacă n-ar fi fost inima ta plină de bunătate şi iubire poate că aş fi fost moartă şi n-aş fi putut să-ţi răsplătesc binele făcut. Răm?i cu bine Făt-Frumos şi Dumnezeu să te ajute să izb?ndeşti.
- Mulţumesc Regina mea şi numai bine să primesti şi tu.
Făt-Frumos se uită de jur ?mprejur şi văzu păm?ntul ?mpărţit, aranjat, făr?miţat dar care pl?ngea de dorul apei. Luă iar din pietrele colţurate şi ?ncepu a sapa la f?nt?na dar p?nă către seară abia dacă făcuse o groapă ca la genunchi. “Acum trebuie să mă ?ntăresc şi să sap f?nt?na căci alt ajutor nici nu am”. Nu-şi termina bine g?ndul, făc?ndu-şi curaj să sape cu m?inile goale f?nt?na că, unde nu simţi păm?ntul tremur?nd şi dintr-o dată se umplu locul de soboli. Aceştia ?ncepură să sape şi tot păm?ntul scos era ?mprăştiat şi aranjat la locul lui ?n straturi şi parcele. Nu trecu mult şi din fundul gropii ?ncepu să izvorască apa. Sobolii ?ncepură să sape tunele astfel că apa mergea singură şi uda păm?ntul. Un sobol cu o coroniţă pe frunte se apropie şi-i spuse:
- Ei, Făt-Frumos, prietenul la nevoie se cunoaşte. Şi dacă nu ai fi avut milă şi ?ndurare să mă ?ndrepţi spre musuroi, aşa oarbă cum sunt aş fi murit. Răm?i cu bine şi Dumnezeu să te ajute.
- Multumesc Regină a sobolilor şi fie ca niciodată să nu mai ai necazuri.
- Făt-Frumos privea ?n jur şi nu-i venea să creadă. Dacă nu ar fi fost ajutorul prietenilor săi visul său s-ar fi sfăr?mat de neputinţa reuşitei. Poate ca i-ar fi luat ani p?nă să sape păm?ntul şi p?nă să sape f?nt?na. ?i mulţumii lui Dumnezeu pentru mila şi mărinimia lui şi se ?ntări pentru a duce la bun sf?rşit legăm?ntul. ?şi aduse aminte de năframa bătr?nei. Dădu fuga p?nă la locul unde erau bagajele şi scoase năframa. O str?nse cu grijă la piept şi se ?ndreptă către grădina lui. Desfăcu cu grijă năframa şi văzu ?năuntru o mulţime de petecuţe legate cu grijă. Fiecare petecuţ ascundea alt fel săm?nţă. ?ncepu să le presare neştiind ce flori vor răsări dar fiind ?ncredinţat ca erau nişte flori nemaivăzute. Presără toate seminţele şi le udă cu drag lu?nd apă ?n m?ini. Apoi se duse la culcare mulţumit de tot ce realizare. ?n fiecare zi mergea la gradină şi o uda p?ndind fiecare firişor care se iţea dintre grăunţele de păm?nt. Murgul său privea cu jind, văz?nd firele tot mai mari şi mai verzi ce se iţeau către soare.
?ntr-o săptăm?nă toată grădina era plină cu flori care mai de care mai frumoasă şi mai strălucitoare. ?n fiecare colţ al grădinii crescuse c?te un măr cu frunze de aur iar ?n mijloc era un trandafir ale cărui frunze erau de pietre preţioase. “Doamne, ce minunăţie de grădină. Dacă ar putea să dea şi pomii rod, atunci chiar că l-aş putea chema pe Zmeul Zmeilor să vadă dacă mi-am ţinut legăm?ntul”. Cum termină g?ndul nerostit toată zarea se umplu de un zumzăit şi cerul se ?ntunecă de mulţimea albinelor care soseau. Fiecare aducea c?te un bob de aur pe care ?l presărau pe aleile grădinii poleind totul cu un p**a fină. Nici nu veniră bine şi florile merilor ?ncepură să se scuture ca ?n locul lor să crească nişte mere cu totul şi cu totul de aur. Din mijlocul roiului se apropie de el o albiniţă cu o coroniţă pe frunte şi ?i spuse:
- Chiar dacă am plecat şi nu ţi-am mulţumit, să ştii că nu te-am uitat Făt-Frumos. Ştiam că şi ajutorul meu ?ţi va fi de folos c?ndva şi nu am aşteptat dec?t un g?nd de la tine. Mă bucur că am putut să-ţi ?ntorc binele făcut. Acum, cu ajutorul lui Dumnezeu ai izb?ndit. ?ntotdeauna o inimă bună şi caldă ?şi primeşte răsplata chiar c?nd nu se aşteaptă. Răm?i sănătos că mai mult nici noi nu putem face.
- ?ţi multumesc din suflet Regina mea. Fie ca roiul tău fie ?ntotdeauna bogat şi să ai parte numai de bine.
Deodată, roiul se ridică şi dispăru ?n zarea ?nserată. ?n mijlocul grădinii trandafirul ?mbobocise şi bobocul era un rubin stropit cu p**a de aur. L?ngă el era un coş ?mpletit din ceara cea mai curată şi suflat cu p**a de aur. Făt-Frumos, se uită cu drag de jur ?mprejur, ?şi luă inima ?n dinţi şi porni spre palat. Bătu la poartă şi Zmeul ?i deschise somnoros.
- Ce se ?nt?mplă? De ce mă aduci la poartă ?n pragul ?nserării ?
- Mărite Zmeu, am venit să te anunţ că l?ngă palat te aşteaptă ceea ce ochi omenesc ?ncă nu a văzut şi m?nă de om ?ncă nu a făcut.
- Să ?nteleg că ţi-ai tinut legăm?ntul?
- Da mărite Zmeu. Şi dacă nu sunt prea grăbit, te-aş invita acum să vezi ceea ce am realizat.
- Păi să-i spun Ilenei şi venim ?mpreună să vedem de ce ai fost ?n stare.
Făt-Frumos se duse la locul de hodină, ?şi schimbă straiele, lu?ndule pe cele ?mpărăteşti şi se ?ntoarse la poarta grădinii aştept?nd. Porţile palatului de deschiseră şi Zmeul ieşi ?mpreună cu aleasa inimii lui. Inima ?i sălta ?n piept de bucurie şi nu-şi mai găsea locul. Porni ?n ?nt?mpinarea lor şi făcu o plecăciune ca o gazdă ce-şi primeşte musafirii. Ilena păşi prima pragul grădinii şi rămase fără grai, lipindu-se de perete ca să nu cadă. Zmeul făcu un pas şi c?nd ajunse ?năuntru rămase ?nmărmurit. Peste tot pe unde umblase, niciodată nu mai văzuse o aşa minunăţie. Toate erau r?nduite ?n aşa fel ?nc?t se vedea totul ca-n palmă şi nu te mai săturai privind. Merseră p?nă ?n mijlocul grădini iar l?ngă f?ntana care avea ghizduri frumos lustruite se afla o băncuţă lucrată din piatră dantelată. Mirosul florilor şi adierea aerului ?mprospătat de răcoarea apei te ameţea iar ici colo mai zumzăia c?te o albina. Zmeul se aşeza necrez?ndu-şi ochilor. Făt-Frumos se duse ?ntr-un colţ al grădinii şi rupse c?teva mere pe care le aduse pe o tipsie pudrata cu aur.
- Ia şi gustă mărite Zmeu şi spune-mi dacă-ţi sunt pe plac.
Zmeul privea cu r?vnă merele dar parcă ?i părea rău că le rupsese din pom. Luă unul şi muşcă din el iar gura şi fiinţa i se umplură de o dulceaţă şi o aromă cum nu mai simţise p?nă atunci. ?şi ?ndemnă fata să ia şi ea un măr. Terminaseră de m?ncat, ?nserarea cuprinsese locul dar ei nu se lăsau duşi, de parcă erau prinşi ?ntr-o vrajă. Atunci Făt-Frumos să lăsă ?ntr-un genunchi ?n faţa Zmeului şi-i zise:
- Mărite Zmeu, cu plecăciune ?ndrăznesc să-ţi cer m?na ficei tale iar dacă şi ea este de acord, jur ?n faţa lui Dumnezeu să-i fiu soţ cu credinţă.
- Făt-Frumos, prin tot ce ai făcut ai dovedit ca eşti un om destoinic şi meriţi nu numai m?na ficei mele ci şi dragostea şi respectul meu de tată. Dacă şi Ileana se ?nvoieşte, eu nu mai am nimic ?mpotrivă. Ce spui fata mea?
Ileana, parcă smulsă de sub aripa vrajei, ridică ochii spre tatăl său şi apoi spre Făt-Frumos, iar dacă buzele păreau pecetluite de muţenie, ochii răspundeau de mii de ori cu dragoste şi iubire. ?n acea noapte, Făt-Frumos fu primit ?n castel cu toate onorurile unui oaspete de seamă iar murgul său fu r?nduit ?n grajd alături de calul Zmeului.
- Ei, Murgule, mult a fost puţin a mai rămas. S-a mai ?mplinit un legăm?nt. Dacă nu era Maica Domnului să le r?nduiască pe toate, nu ştiu dacă am fi izb?ndit.
- Aşa e fratele meu, răspunse Murgul. Noroc că nu ştie nimeni ce puteri avem, că nu ne-ar fi fost uşor. Dar nu mai este mult şi om scăpa şi noi de blestematele astea de piei nesuferite.
Ziua aduse bucurie ?n palat şi unde p?nă atunci era pustiu şi linişte, acum grădina era plină de triluri de bucurie iar totul ?n jur prinsese viaţă, ?nverzindu-se şi ?nmugurind păm?ntul ?ntreg. Zmeul Zmeilor privea şi nu-i venea totuşi să-şi creadă ochilor. Tot blestemul pustiiri fusese ridicat şi păm?nturile lui prindeau viaţă din nou. Făt-Frumos şi Ileana Cos?nzeana ieşiră şi ei ?n curtea palatului şi ?l văzură pe Zmeu ?ngenunchiat rug?ndu-se. Apoi ?l văzură că se ridică şi se dă de trei ori peste cap şi ?n locul Zmeului fioros apăru un bărbat chipeş cu coroană şi sceptru ?n m?nă.
- Da copii mei, nu trebuie să vă minunaţi prea mult. Fata mea trebuie să-ţi spun ceva ce nici tu nu ai ştiut. Mama ta, ?mpărăteasa, a murit ?n chinurile facerii şi de durere n-am ştiut ce să mă mai fac. Singura rază de soare din viaţa mea erai tu. Multe fete de crai au sperat că-mi voi alege o mireasă ?n locul mamei tale. La curte a sosit o crăiasă m?ndră şi strălucitoare ca luna dar cum inima mea nu se ostoise ?ncă de dorul mamei tale nu i-am dat atenţie şi nu am ?ncurajat-o cu dragostea mea. După un timp văz?nd că nu are nici un spor ?şi dădu arama pe faţă. Atunci am aflat că era o mare vrăjitoare care sperase să puna m?na pe tronul ?mpărăţiei. De ciudă că nu am luat-o de nevastă m-a blestemat leg?nd blestemul cu farmece puternice să mă transform ?n arătarea care eram şi să nu am scăpare p?nă c?nd nu se va găsi un t?năr care să facă pentru mine ceva nemaifăcut de m?nă omenească. Tu singură Ileana ai scăpat de puterea blestemului căci nu credea că vei trăi l?ngă o arătare ?nspăim?ntătoare. Dar tu fata mea ai crescut şi m-ai iubit aşa cum eram fără să mai ţii minte chipul meu de dinainte. Din toţi voinicii care au ajuns la curtea mea, nici unul n-a putut rupe puterea blestemului şi mulţi dintre ei nici nu s-au mai ?ntors pe la casele lor. ?ţi mulţumesc Făt-Frumos pentru tot ce ai făcut pentru mine şi ?mpărăţia mea. Şi mai mult dec?t toate ?ţi mulţumesc pentru dragostea curată pe care i-o porţi ficei mele. Aş vrea să staţi cu mine tot timpul dar ştiu că ai părinţi care se usucă de dorul tău Făt-Frumos. Aşa că, atunci c?nd vreţi, puteţi pleca şi oric?nd voiţi sunteţi bine veniţi ?n casa mea. Şi ca să ajungeţi mai repede am să vi-l dau pe ?ntunecatul, calul meu de tinereţe care vă va duce ca v?ntul şi ca g?ndul p?nă la palatul părinţilor tăi.
?mpăratul Verde, căci acesta era numele său, intră ?n palat şi ?i aduse Ilenei cufărul de zestre, plin de nestemate printre care se aflau şi podoabele mamei sale. ?i ?mbrăţişă, lu?ndu-şi rămas bun de la ei şi cu ochii ?n lacrimi se duse la grajd de unde ?şi scoase calul. Odată cu ?ntunecatul ieşi şi Murgul care fremăta de nerăbdare. Făt-Frumos scoase cadra at?t de dragă lui şi i-o ?ntinse ?mpăratului.
- ?ţi las această cadră care mi-a fost reazem şi sprijin la greu, pentru a-ţi mai ostoi m?hnirea Mărite Impărate. Fie ca bunul Dumnezeu să se milostivească şi să ne vedem c?t mai iute.
- Mergeţi cu bine copii mei şi să ne vedem sănătoşi.
Făt-Frumos ?şi luă aleasa inimii şi se ?ndreptară către calul ?mpăratului. Murgul său se apropie şi-i spuse:
- Suie ?n spatele meu Stăp?ne că nu-s chiar de lepădat.
Făt-Frumos puse tot bagajul ?n spatele Intunecatului iar el ?mpreună cu Ileana suiră ?n spatele Murgului. ?şi luară pentru ultima oară bun rămas şi cei doi cai porniră iute ca v?ntul ?nălţ?ndu-se ?n tăria văzduhului.
- Să-mi spui Stăp?ne dacă merg prea iute să mai domolesc pasul.
- Da p?nă acum de ce nu mi-ai spus şi de astă minune Murgule?
- Stăp?ne, fiecare lucru la timpul său. Fiecare om are datoria să guste şi amarul şi nectarul. Fiecăruia după cum ?i este scris.
Merseră ce merseră şi odată cu ei merse şi soarele la culcare. Pe cerul ?nstelat se vedea doar o d?ră luminoasă lăsată de goana cailor. Şi ar fi mers aşa p?nă la capătul lumii dacă Făt-Frumos nu i-ar fi spus Murgului să coboare pentru ?nnoptat. Cobor?ră lin chiar la marginea Pădurii de Argint. Făt-Frumos pregăti de culcare şi merse la Murgul său:
- Hei Murgule, Murguţule, mai am o ultimă rugăminte. Tu să pleci ca g?ndul la curtea tatălui meu şi să dai de veste Aflatului ca să ştie că mă ?ntorc cu aleasa inimii să poată să-i pregătească pe bătr?nii mei părinţi iar noi vom veni cu Intunecatul.
- Bine Stăp?ne. ?mi dai un semn pentru Aflatul?
- Nu. Va ştii el. Numai să nu te ?mpingă păcatul să te cobori ca o vijelie ?n curtea tăt?nelui să-i sperii de moarte.
- Fi fără grijă Stăp?ne.
Făt-Frumos aseză ?n spatele Murgului bagajul şi cufărul Ilenei, apoi ?i făcu semn. Calul fornăi de două ori şi se ?nălţă pierz?ndu-se ?n ?ntunecimea nopţii. Să-i lăsăm pe Făt-Frumos şi pe Ileana Cos?nzeana să doarmă somn fără grijă şi să ne ?ntoarcem ?naintea Murgului la palatul ?mpăratului să vedem ce s-a mai ?nt?mplat ?ntre timp.
După ?ntoarcerea Aflatului, zilele treceau ca o p?clă fără culoare şi sunete. ?mpărăteasa abia dacă mai gusta c?te ceva iar de ieşit din iatac rar se mai ?nt?mpla. ?mpăratul se retrase ?n durerea lui lăs?nd toate grijile ?mpărăţiei ?n seama Sfatului Ţării şi a Aflatului. Acesta nici nu mai ştia ce să zică şi ce să facă pentru a le uşura durerea şi viaţa celor doi bătr?ni. ?n fiecare zi acesta intra ?n iatacul ?mpărătesei pentru a mai vedea cum arată năframa. Dacă la ?nceput doar colţurile erau ?ngălbenite, acum toată năframa părea muiată ?n şofran. Aflatul se ruga ?n fiecare zi pentru reuşita prinţului care tot ?nt?rzia. Trecură două luni, mai trecură ?ncă două şi tot nu aveau nici o veste.
C?nd ?ntr-o seară, Aflatul intră ?n iatacul ?mpărătesei vazu năframa strălucind albă ca neaua. ?i spuse stăp?nei dar aceasta tot nu credea. Se duse la ?mpărat şi ?i spuse şi acestuia să se pregătească deoarece nu va mai trece mult şi fiul său se va ?ntoarce. ?mpăratului nu-i venea să creadă dar dădu poruncă să pregătească palatul şi să-l ?mpodobească ca pentru primirea unor oaspeţi de seama. Nu trecu mult şi ?ntr-o dimineaţă la poarta palatului bătea din copită Murgul prinţului. Aflatul ieşi repede atras de hărmălaia produsă, căci toţi curtenii se minunau de sosirea calului ?ncărcat de cufere. Murgul merse p?nă ?n faţa Aflatului şi-şi plecă grumazul.
- Unde-i stăp?nul tău Murgule? Vine şi el?
Calul plecă din cap d?ndu-i de ?nţeles Aflatului. Acesta dădu poruncă slugilor să |
|
